Avram Iancu
Cuprins
- Contextul generației lui Avram Iancu
- Cine era Avram Iancu, Crăișorul Munților?
- Crăișorul Avram Iancu și Adunarea de pe Câmpia Libertății
- Bărbăția, lupta și dorul lui Avram Iancu
I. Contextul generației lui Avram Iancu
În cursul istoriei naționale, viața românilor de peste munți a avut un îndoit caracter.
Viața ardelenilor lui Avram Iancu, a avut un caracter de îndelungă răbdare și stăruință în a păstra ceea ce le era propriu, iar al doilea de luptă dârză și aspră pentru a câștiga trecutul pierdut și a creşte mereu reînoită din trunchiul tradiției de pe aceste locuri. Și unul și celălalt fel al vieții lor a sprijinit viața națională, păstrând sau înaintând, după semnul vremurilor, care li s’au arătat când mai întunecate, când mai limpezi.
Până la revoluția lui Horia, românii ardeleni și au purtat viața închiși în ei înșiși, tari în suferință. De la această dată şi prin acest om, lumini de hotar istoric, s’a deschis cea de’a doua epocă a istoriei lor, cea activă, purtătoare de lupte și izbânzi pe drumul câștigării libertății naționale. Veacul trecut, cum era şi firesc, având exemplul faptei lui Horia în urmă și îndemnul năzuințelor vremii înainte, a fost un veac necontenit frământat.
Rezistența ardelenilor - țărani iobagi, însă liberi în spirit
Atât rezistența din epocile liniștire cât și lupta în cele de răspântie, au fost fapte ale poporului, ale țăranilor înăspriți de o viață națională vitregă. Cu multă vreme în urmă, românii de peste munți n’au mai avut o clasă de conducători din neamul lor, o clasă de vechi boieri cu tradiție și autoritate. Din vremea celor dintâi înjghebări de stat românesc pe aceste locuri, printr’o interesată politică socială și religioasă a maghiarilor, clasa conducătoare a românilor a fost asimilată, adică ungurizată.
Țăranii, rămași singuri în fața unei puternice nobilimi feudale ungureşti, au sărăcit și au căzut treptat din drepturile lor istorice. După trecere de vreme, pentru aceşti nedrepți şi hrăpăreți străini conlocuitori, românul șerb ajunsese o stare firească, nu numai de fapt dar și de drept. Cei cari au rezistat mai mult și și’au păstrat starea de țărani liberi au fost românii din Munții Apuseni. În veacul al XVIII-lea însă, au fost mistuiți și ei în cea mai mare parte sub apăsarea neîndreptățită a unei politici străine, de desființare, când teritoriul Munților Apuseni a fost declarat al Statului.
Românilor le-a rămas o singură cale de luat: lupta
O singură cale le mai rămânea de luat; aceea pe care au și mers: lupta dată cu prețul vieții. Rămaşi singuri, ei au avut tăria să’și facă dreptate singuri și să taie drum în istorie, pentru întregul neam. Țăran între țărani, Horia și Iancu au purtat cu ei destinul unui neam întreg.
Cu toate că în veacul trecut se poate vorbi despre marele rol pe care I’a avut “inteligența” în trezirea conștiinței naționale şi conducerea în luptă, așa cum ne arată şi d. Iorga, această nouă categorie de oameni “acei preoți, profesori și prefecți care au îndrumat gândul și fapta poporului românesc din Ardeal la 1848, au fost toți oameni, de la țară, țărani cu ştiință de carte, dar toți fii direcţi, neprefăcuți, ai poporului de iobagi".
Încercările de câștigare a drepturilor prin căi pașnice
După revoluția lui Horia, până la anul 1848, românii din Transilvania, au încercat în repetate rânduri să se organizeze pentru a câștiga drepturile sociale și naționale de care celelalte neamuri transilvane se bucurau. Ei rămâneau însă mereu în aceeași stare de iobagi și ca neam, mereu în afara legilor și constituției după care se conduceau acest ținut. Românii erau singurul popor, din Ardeal căruia nu' era îngăduit să’și spună durerile și cu atât mai puțin, să lucreze în sensul unei bune stări. Ei trebuia să’și poarte suferința soartei de a forma pe acest pământ un trunchi deosebit ca stare socială, ca neam și credință.
Stările nu mai puteau însă dura în acest fel, atunci când peste întreaga Europă se produceau frământări care deschideau un nou drum pentru națiunile supuse, deci și pentru românii din Transilvania. Ungurii își dădeau seama de un lucru: orice reformă liberală și democratică, dat fiind numărul lor mic, îi puneau într’o situație de minoritate.
Dacă această situație numerică nu avea însemnătate într'o organizație feudală, într'una liberală era de’a dreptul dăunătoare. De aceea conducătorii unguri, prevăzători, în cea dintâi jumătate a veacului trecut, începând de pe la 1830, s’au grăbit să facă o seamă de reforme, ca să mai poată salva ceea ce le mai dădea răgaz vremea. Problema era: cum să dea o unitate, cât de aparentă, popoarelor ce locuiau laolaltă în Ardeal. Ei se gândeau cu deosebire la români, care erau atât de deosebiți ca făptură morala si fizică și totodată formau un neam puternic prin numărul lor mare și prin credința lor nestrămutată.
Încercările de maghiarizare a românilor
În anul 1838 cei doi mari oameni, politici maghiari, Szechenyi și Kossuth, au lucrat în acest sens, adică pentru câștigarea unei aparențe unități maghiare pe aceste locuri. Rasa și religia fiind prea anevoie de schimbat, s’au gândit la limbă, ca un promițător început. Ei au cerut cu acest scop desființarea iobăgiei pentru români, cu conditia însă ca aceştia să primească limba maghiară pretutindeni: în biserică, în şcoală, în administrație. Pe deasupra le cereau să fie pentru unirea Ardealului, cu Ungaria. Iată un însemnat punct de program al liberalilor maghiari.
Între conducătorii politici despre care am vorbit mai sus, era o identitate de program, dar nu era însă una de metodă. Szechenyi era un adept al metodelor încete și prudente, Kossuth figură expresivă a temperamentului violent și încrezut al poporului maghiar, era mult mai radical încercând să se impună cu forța pentru realizări imediate. Metoda lui Kossuth, răspunzând deplin caracterului neamului său, a prins mai mult. Numai că drumul spre izbândă le’a fost în acest fel mai greu. Cum era și firesc, în atmosfera vremii de înălțare a ideii de libertate și dreptate, s’a ridicat deodată o puternică reacțiune împotriva tendințelor neîntemeiate și metodelor aspre ale maghiarilor. Toate neamurile conviețuitoare au reacționat, dar cu deosebire românii a căror soartă era mai mult amenințată.
Maghiarizarea a luat forma promisiunilor în schimbul libertății
În Ardeal contele Wesselenyi a încercat să meargă pe drumul tras de Kossuth, bănuind că românii vor ceda ușor unei deznaționalizări, prin răsplata ce li se promitea, adică desființarea iobăgiei.
Socoteala a fost greșită, căci această acțiune a grăbit redeșteptarea națională a românilor, care, în loc să se lase purtați de promisiuni deşarte, s’au prins mai adânc în grupul părinților lor și au năzuit și mai mult către viața liberă și demnă. Până în straturile cele mai de jos ale țărănimii, neamul s’a înfiorat la gândul că și va pierde credința și limba.
După această înfiorare a unui suflet care se simte în preajma primejdiei s’a născut gândul luptei pentru apărare. Simțământul unei suferințe nedrepte în trecut și nevoia de a trăi mai puternic în viitor i’au făcut pe aceşti țărani de omenie să pornească la faptă, să asculte îndrumările acelora care erau în fruntea lor și pe care îi simțeau cât de mult sunt din trupul și din duhul lor.
Câmpia Libertății - un moment crucial al generației lui Avram Iancu
În adevăr, fiii acestor țărani, tineri intelectuali români răspândiți prin oraşele de graniță ale Transilvaniei, care aveau simțământul adânc al datoriei față de neam și înțelegerea cuvenită față de cursul vremurilor, au îndrumat poporul către ținta sa de preț și a însuflețit cu duhul încrederii și al luptei purtătoare de izbândă.
Adunarea populară de pe Câmpia Libertății a fost semnul unui început de înălțare.
Adunarea de pe Câmpia Libertății - cea mai puternică unitate de simțire ardelenească
În această adunare de protest s’a manifestat o puternică conştiință și voință națională, lucru nebănuit în bună parte de unguri, care vedeau în români un popor de sclavi, întunecați la minte, lipsiți de darul sfânt al înțelegerii idealurilor de libertate națională. Adunarea de la Blaj a avut o măreție neobişnuită atât prin numărul mare al celor care au luat parte, cât şi prin sufletul de viață nouă care o domina. “De când e țara Ardealului", spune Papiu Ilarian, "agitațiune ca aceasta nu s’a făcut, nici mai puternică, nici mai cutezătoare, nici cu mai mult spirit de pace și libertate".
În fruntea acestei mișcări naționale stăteau: Șaguna, Bărnuțiu, Cipariu, Laurian, Barițiu, luptătorii neobosiți ai vremii, la care se adăogau moldovenii V. Alecsandri și Al. Ioan Cuza, viitorul domnitor al Principatelor Unite. Mult a însuflețit adunarea tânărul avocat Avram Iancu care venise în fruntea unei armate de moți. Toți acești conducători au avut rosturile lor însemnate în adunarea de la Blaj.
Adunarea de la Blaj - momentul Bărnuțiu
Acela însă care a ridicat perdelele întunericului și a tras întâia cale luminoasă a dezrobirii, adică acea a sufletului, a fost Simeon Bărnuţiu. Adunarea de la 3 mai 1848 o putem numi momentul Bărnuțiu. În discursul pe care l’a ținut, venit parcă din străfundurile unei vieți naționale care se voia puternică, Bărnuțiu s’a arătat un drept înțelegător al istoriei și totodată al nevoilor imediate ale neamului său. Răspunzând ungurilor, care le făgăduiau libertatea socială, adică desființarea iobăgiei, fără a le da libertatea națională, le spunea:
„Vai de omul pe care îl poartă altul! Vai și de națiunea care nu umblă pe picioarele sale, sau nu vede decât cu ochii altei națiuni; niciodată raza de cultură nu va pătrunde până la creierii acestei națiuni, ci va rămâne pururea întunecată, ca orbul și servă națiunilor răpitoare”.
“Aşa este! Fără de naționalitate nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lanțuri, întuneric și amorţire. Ce este apa pentru peşti, aerul pentru zburătoare și pentru toate viețuitoarele; ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creșterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este nationalitatea pentru orice popor... Prin ce vorbim astăzi, cu părinții noştri care au trăit înainte de mii de ani; prin ce ne vor cunoaşte strănepoții și posteritatea peste mii de ani. Naționalitatea e îndemnul cel mai puternic spre lucrare pentru fericirea neamului omenesc... Naționalitatea e libertatea noastră cea din urmă și limanul scăpării noastre viitoare”.
Câmpia Libertății - unitatea de simțire a românismului ardelean
Cu toate că era jurist și filosof ca spirit, Bărnuțiu s’a coborât în acest moment la durerile vii şi nădejdile mari care înfloresc în suflete. De aci marele, răsunet al cuvântării. Strălucind în logică dar și în entuziasm, el a izbucnit neîntrecut să toarne în suflete încredere și nădejdea. După această cuvântare s’au răspândit românii cu sufletul înviorat; dar cel care s’a simțit impresionat și a plecat cu făptura luminată a fost Avram Iancu.
Pe Câmpia Libertății s’a îndeplinit unitatea de simțire a românilor ardeleni. De aci însă s’au desprins două căi de luptă, două mijloace prin care gândeau că’și vor ajunge scopul și care au mers laolaltă deși uneori cu precumpănirea uneia. Era calea condusă de Șaguna, aceea diplomatică și paşnică la care se alipeau cei mai în vârstă și calea deschisă de aprigul căpitan Avram lancu, aceea a luptei directe cu armele, calea puterii și vitejiei, așa cum numai munteanul Bălcescu credea că se pot câștiga izbânzile sigure. În acest fel, prin Avram lancu s’a format o altă mentalitate în revoluția ardeleană de la 1848, aceea a eroismului și biruinței prin prețul sângelui.
II. Cine era Avram Iancu, Crăișorul Munților?
Dar cine era acest tânăr de 24 de ani în care trebuie să’și sprijine neamul întreaga sa nădejde?
Avram Iancu era fiul unui țăran fruntaș din Vidra de Sus, era un om al naturii atât prin origină cât şi prin educație. Și’a început învățătura la Campeni, a continuat’o la Zlatina și la Cluj unde a urmat facultatea de drept. Toată această învățătură nu i’a folosit însă decât ca cunostiințe tehnice, așa cum erau legile ungureşti din acea vreme, căci adevărata sa educație și omenie îi veneau din altă parte. Izvoarele sufletului său le găsim în locurile încărcare de frumusețe umanizată a Munților Apuseni. Numai integrat acestei vieți naturale și istorice Iancu poate fi înțeles. Deși nevoit să stea când la Cluj, când la Sibiu sau Orhei, Iancu venea mereu acasă să’și petreacă vremea. Mai ales atunci când îl frământă gândurile de luptă — căci înainte de a se da în munți, se da în sufletul lui — el se abătea pe la casa părinților săi ca într'un loc de regăsire.
Iancu a avut mereu o legătură strânsă cu locurile natale
Pe deoparte îl ajutau locurile acestea, iar pe de alta oamenii acestor locuri cu datinile și tradițiile lor. Trecutul, cu fapta înaintaşului său Horia, îl întărea și îl îndemna. Exemplul vieții acestui erou țăran l’a crescut pe lancu, ca și izvoarele, brazii și munții în mijlocul cărora se născuse. Prin legătura cu Horia el se prindea și mai adânc în viața locală și se întărea şi mai mult pentru lupta ce trebuia s’o ducă spre a o libera. Horia a fost un om de stâncă pe care el se sprijinea si din plămada căruia se simțea făcut. Vorbind odată cu Vasvari, una din căpeteniile oștilor unguresti pe care le’a învins, despre unirea Ardealului, cu Ungaria, la afirmația acestuia că „ce a greșit dieta din Cluj va îndrepta cea din Pesta, dar unirea Ardealului, cu țara ungurească se va face dacă nu altcum, prin puterea armelor, Iancu i’a spus răspicat:
„Să nu vă împingă iadul la acest pas căci atunci v’a cântat cocoșul. Să ştii că eu sunt nepotul lui Horia care a crescut în casa aceasta unde ne aflăm noi, care a murit ca martir pe roată iar trupul i s’a aruncat în toate părțile lumii. Sunt gata a’i urma lui, dar unirea fără condiție n’o primesc”.
Avram Iancu, urmaș al lui Horia și neamul vânjos al Moților
Avram Iancu era fiul lui Horia si cu Horia împreună erau fii neamului de oameni, vânjoși ai Ardealului, ai moților, care prin virtuțile lor ne’au dat învățătură aleasă, de bărbăție, și dragoste de neam. Moţii au o înfățișare sufletească deosebită. Ei sunt oameni muncitori și tăcuți; vorbesc puțin și lucrează mult; vorbesc atâta și atunci când e nevoie cu adevărat, pentru a înfăptui. Pentru moți, distanța dintre vorbă și faptă e minimă; vorba din punct de vedere al acțiunii are la ei aproape aceeași valoare ca și fapta. Iancu era dintre aceşti țărani.
El era un adevărat om al locurilor acelea, crescut firesc din pământul și sufletul moților. Adânc prin suferință, viu prin legătura sa cu viața și oamenii, el s’a ridicat la luptă dintr'un puternjc instinct și dintr’o îndreptățită nevoie de a trăi a neamului. Nimic artificial, nimic voit din prea multă socoteală, fapta sa a purces totdeauna dintr'un ales simț al vieții și al istoriei, din ființa comunității căreia aparținea și pe care o simțea cuprinsă întreagă în sufletul său.
Avram Iancu la dieta Transilvaniei din 1847
Din primii ani ai vieții sale obștești, Avram Iancu s’a arătat, celor din preajma sa, ca un om dăruit cu însușirile unui adevărat conducător. O întâmplare din care se desprinde firea lui Iancu și legătura strânsă ce o avea cu neamul său, este aceea petrecută în anul 1847, când dieta Transilvaniei a votat o nouă lege numită “urbariu”, prin care starea românilor se înrăutățea. Iancu fiind de față la această adunare împreună cu prietenul său Suluțiu, auzind vorbele de ură rostite de conservatorii unguri împotriva românilor, adânc rănit în suflet i’a spus prietenului său:
“Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu a zis: că nici acel pământ de trei coți care ne va acoperi trupul după moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc în galerie între ei să'i izbesc de părete. Nu cu argumente filosofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horia”.
Avram Iancu a păstrat un spirit luptător în tot parcursul
În același fel se arată Avram Iancu în toate împrejurările. În același chip ni'l înfățișează și istoricul ungur Kovari descriind stările de lucruri din vremea când s’a pus problema unirii Ardealului cu Ungaria. Într'una din obișnuitele adunări ale tinerilor, Iancu, după ce a ascultat temeiurile tuturor, s’a ridicat plin de hotărâre și a spus: “Sau emanciparea pentru totdeauna fără desdăunare, sau moarte”.
În multe alte împrejurări, în care tânărul avocat trăia adânc durerea fraților săi și lumina care o simțea că trebuie să vie, el s’a arătat același om sortit să îndrepte istoria neamului său pe o altă cale. După o adunare a conducătorilor români ținută la Sibiu, la care luase parte și fusese învinuit de cei mai în vârstă că îndeamnă poporul la răscoală, Avram Iancu a mers la Bărnuțiu și la Barițiu cărora le’a spus: “Eu plec în munți, îmi adun oamenii mei bine înarmați și voi să’mi răzbun pentru sângele vărsat”.
Era după măcelul de la Mihalț. Cu greu a putut fi oprit pentru un moment de a porni lupta cu armele.
Toate întâmplările de înaintea revoluției n’au făcut decât să adâncească și mai mult însușirile sale deosebite. Făptura războinică a căpitanului muntean se forma neîncetat și răspândea tot mai multă încredere în puterile sale. Făptura cuprinzătoare a omului ales se desăvârşea deplin în destinul său încărcat de lumina nădejdii și întăriț prin suferință.
Avram Iancu - un conducător înnăscut
Se înțelege acum ușor că împrejurul acestui om în vremurile pe care le trăia, a crescut repede o atmosferă de vrajă și îndemn. Nu el căuta poporul, cum au voit să’l înfățișeze istoricii unguri, ci acesta venea către el atras de toată făptura lui simbolică. El vorbea rar și scurt, dar vorba lui era inspirată, mergea în inima ascultătorilor pentru că nu era “vorbă”, ci omenie.
„Iancu nu a fost orator, în sensul modern parlamentar, el nu știa ce sunt rafinamentele; vorbea rar către mulțime; însă pare că vedem acum înaintea ochilor, că de câte ori lua cuvântul, în fața lui jucau razele unei inspirații misterioase, de care nici el nu’și putea da seama, prin urmare în momentele de acelea era peste putință să nu răpească cu sine pe ascultători”.
La aceste daruri interioare se adăugau și acelea fizice. Avram Iancu avea o înfățișare plăcută, atrăgătoare, plină de energie tinerească. „Era, după cum spune Barițiu, unul din junii cei mai frumoși ai timpului său”.
Dăruit cu aceste însușiri morale și fizice, Iancu a crescut ușor în conștiința obştească pe care a purtat’o către datorie și lumină. Om al vremurilor în care a trăit, acest tânăr erou a fost o cale prin care neamul s’a regăsit pe sine, și’a întărit puterile, și a înfăptuit după imperativele istoriei naționale. Astfel, din fiu al munților, el a devenit, “Rege al Munților” și mare Căpitan.
III. Crăișorul Avram Iancu și Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății
Adunarea națională de pe Câmpia Libertății a însemnat o răspântie a istoriei românilor Ardeleni.
La această adunare, cu toate că s’a jurat credință către tron și împărăție, s’a lucrat într'un spirit liberal, așa cum era atmosfera vremii, încât prin cele 16 puncte ale Memorandului s’au proclamat drepturile românilor, adică independența lor națională și culturală.
Odată cu acest înălțător prilej, Avram Iancu care crescuse puternic în sine și în fata poporului adunat, și’a hotărât pentru totdeauna drumul pe care trebuia să meargă. Sufletul său simțea neasemuit de adânc nevoile vremii pentru neamul său si chipul prin care ele puteau fi ridicate. Cu toată tendința de întreagă libertate care se arătase, Adunarea nu făcea altceva decât să continue o metodă veche, aceea a “cererilor” pe cale oficială, pe care cu multă vreme în urmă o întrebuințaseră conducătorii Românilor și se dovedise fără de folos.
Cu toată măreția și puterea sufletească născută pe Câmpia Libertății, mișcarea românească, părea lui lancu, fără de izbândă dacă nu va merge pe calea jertfelor de sânge, dacă nu va lupta “cu lancea, ca Horia”. De aceea, el nu a stat la îndoială și a purces la luptă.
Lupta lui Avram Iancu cu Lancea lui Horia
Noua învățătură pe care o dădea Avram Iancu neamului său umilit și frânt de nedreptate, lupta directă pe calea armelor avea pentru el un îndoit scop și anume, după cum privea: către Pesta sau către Viena.
Printre unguri era răspândită credința că românii sunt un popor, prost, nepăsător, lipsit de eroism și de orice putere de reacțiune. Istoricul Kovari, într'un ziar revoluționar, Fllenor, pe care îl scotea la Cluj, spunea că “maghiarii n’au a se teme de români în tendința lor de domnie, precum nu are a se teme cineva de oile lor”, Kossuth și’a întemeiat planurile pe această părere; el a pornit o luptă de intimidare a românilor și a continuat alta de exterminare a lor, fapt din care trufia maghiară a ieșit învinsă. Nu atât incidentele dintre țărani și grofi — așa cum au fost acelea de la Mihalţ — au provocat revoluția, ci ordinul maghiar de terorizare și tendința de desființare a românilor, într'o vreme când semnele se arătau cu totul altfel”. Împotriva acestui fel de a fi priviți românii s’a ridicat Avram Iancu la fapta cea tare a armelor.
Împărăția și ajutorul moților
Dar pe lângă această îndreptățire mai era o alta și anume: credința lui în răsplata împărătească. Austria era în acea vreme, la grea cumpănă istorică; ajutorul de arme al românilor ar fi fost dintre cele mai bine venite, așa cum s’a și dovedit după îndelungile și vitejeștile fapte ale lui Avram Iancu și prefecților săi, împotriva ungurilor.
Pentru aceste două motive lancu nu a mai stat pe gânduri după Adunarea de la Blaj. El a pornit pe drum drept, fățiș și tare așa cum era sufletul său și al moților luptători care doreau atât de mult să se aleagă într'un fel. Da, în Munții lui Horia și a străbunilor săi a găsit Iancu ascultare, a găsit însuflețire și puterea de jertfă. Acolo, în Munții Apuseni, la Abrud, la Zlatna, la Câmpeni, în locurile tradiționalelor lupte pentru ridicarea din durere și umilință a neamului, acolo a găsit Avram Iancu răspuns și îndemn pentru a’și putea îndeplini gândul său înfierbântat de așteptarea unei zile de biruință.
La îndemnul lui Avram Iancu și al prefecților Sever, Balint, Buteanu, Dobra, poporul a fost organizat în legiuni, care deși atât de improvizate din punct de vedere tehnic și material, erau atât de bine alcătuite ca stare sufletească. Preoții, profesorii și studenții deveniseră comandanți pricepuți; țăranii - ostași neînfricați. Femeile însele, ca eroica Pelagia Roșu, în vâltoarea simțămintelor naționale și familiare, au luptat alături de bărbații și copiii lor, ca semn al unor vremuri de aleasă și neprefăcută omenie. Aşa s’a dus lupta cea grea a renașterii poporului nostru în Ardeal.
Luptătorii Moți au învins prin tăria credinței și a morții
Legați de pământul pe care luptau și de credința strămoșească ei au învins prin tăria credinței și a morții. Gândul de foc al lui lancu le înflorise sufletele. Asa l’au învins pe Hatvani, pe Kemeny si Vasvari, pe toți tinerii revoluționari maghiari de sub ascultarea dictatorului Kossuth. Armatele lor bine orânduite n’au cruțat nimic în drumul lor, n’au iertat deloc soarta grea de a fi român. Ele au răspândit moartea și pustiul pretutindeni. lancu a răzbunat însă aceste suferințe nedrepte ale românilor.
Lupta purtată cu armele de către Iancu, a fost urmarea firească aceleia purtată de oamenii gândului, care cu mulți ani înainte de 1848 încercau să cultive o conştiință românească puternică, un suflet de mândrie și tărie. Adunarea Națională de la Blaj a fost o manifestare a acestei activități şi ceva mai mult: cea dintâi mare încercare de unitate sufletească a mădularelor neamului Românesc. Dar ea a însemnat, după cum am arătat, și încheierea activității de renaştere numai pe calea gândului și cuvântului. S’a simțit nevoia unei coborâri la faptă unde sufletul nou trebuia să fie încercat. Avram Iancu a îndeplinit acest mare și greu destin. El a fost acela care a adus mai departe, deși nu cu ei laolaltă, lupta în care străluciseră atât de puternic Simion Bărnuțiu și Șaguna, folosind darurile lor sufletești pe calea ce era sortită unui Căpitan.
IV. Bărbăția, lupta și Dorul lui Avram Iancu
Avram Iancu: o pricepere și o bărbăție, izvorâtă din tainele adânci ale vieții și istoriei locale, un om și o viață de pildă.
De aceea a purtat atâtea izbânzi. De aceea a căzut cum a căzut.
Ungurii asupritori au fost învinși; au fost învinși adică dușmanii. Ceea ce nu a putut Iancu îndeplini a fost învingerea prietenilor, a austriecilor, care au folosit o armă pe care el nu o putea mânui: minciuna. Aceia împotriva cărora s’a ridicat au fost înlăturați, iar aceia pentru care s’a ridica l’au înlăturat.
Abia după izbândă începe drama Iui Avram Iancu.
După încetarea revoluției și liniștirea popoarelor din împărăția austriacă, românii au pornit din nou lupta pe cale diplomatică pentru câștigarea drepturilor. De astă dată nu numai pe temeiul unor principii abstracte liberale, ci și ca o cuvenită răsplată pentru ajutorul dat împărăției într’o vreme de grea cumpănă. În timp ce lancu prin faptele sale vitejeşti izbutise să dea românilor un prestigiu și o mândrie națională și să indatoreze pe altă parte pe împărat, tânărul mitropolit Șaguna își reînnoia puterile pentru o cât mai deplină izbândă la Viena. Slăbirea Imperiului, pe deoparte și faptele lui Avram Iancu pe de alta, îi făceau pe români să se creadă la capătul sforțărilor, prin căpătarea răsplatei ce li se cuvenea.
Lipsa drepturilor promise și trădarea de către împărat
Faptele nu s’au petrecut însă după credința lor. A fost o reîntoarcere la stările dinainte. Nenumăratele petiții vechi au fost reînnoite la începutul anului 1849, dar cu toată stăruința și priceperea lor, Șaguna împreună cu ceilalți trimiși ai românilor s’au văzut neluați în seamă, în timp ce sașii, fără să fi ajutat împărăția, se bucurau tot de mai multe drepturi. Tot timpul între 1849 până la 1851 a fost o încercare zadarnică în acest sens.
După luptele cu ungurii, Avram Iancu devenise un adevărat părinte, un îndrumător al poporului care vedea în el sprijinul sigur în toate împrejurările grele. Craiul munților, era acum simbolul dreptății și al binelui în care țăranii, credeau atât de mult. Farmecul acestui om, încrederea căpătată în el la bătălii, i’a făcut pe aceștia să creadă că înfățișarea lui la împărat ar aduce îndeplinirea neîntârziată a cererilor îndreptățite ce le înnaintaseră.
Din acest moment, lancu a intrat pe o cale care nu era aceea a sufletului său deschis și viteaz. Nu s’a împotrivit să se ducă să dea față cu împăratul, pentru că el era cel dintâi care credea nestrămutat în dreptatea lui, căci nu era un om de rând ca să nu înțeleagă sau să fie mișel. S'a dus, căci voia să’și vadă cu ochii visul împlinit.
Avram Iancu la Viena
Iancu a plecat la Viena, s’a înfățișat împăratului și n’a izbutit. Purtat prin capitală, de la un demnitar la altul, hărțuit și dezorientat de „bunăvoințele mărimilor”, Iancu a simțit adâncul dureros al înșelăciunii. Lipsit de însușirile potrivite acestei vieți pe care nu dorise niciodată să o cunoască și în care îl târâseră evenimentele, eroul s’a simțit zdruncinat în adâncul sufletului său credincios. La câteva zile, în loc de drepturi pentru neamul său, cum îi fusese dat cuvântul, i’a fost înmânată o decorație pentru “meritele sale și serviciile aduse împărăției”. Iancu a refuzat'o neprefăcut și mândru:
“M’am luptat pentru tron și națiune. Guvernul să mijlocească acordarea drepturilor promise neamului românesc. Atunci voi primi decorația, altcum nu.”
A urmat apoi disgrația: a fost forțat să părăsească Viena neîntârziat; și Iancu s’a reîntors umilit și nedumerit între ai săi.
Avram Iancu - noul Decebal al Daciei reînviate
Ceea ce cereau românii prin cuvântul trimișilor lor nu putea da împăratul de bună voie niciodată. Promisiunile fuseseră făcute pentru a-i pune în coasta ungurilor. Românii ca națiune liberă însemna pierderea Transilvaniei. Numărul lor mare, la care se adăugau dovezile unei conștiințe naționale vii date în vremea din urmă, îi făceau pe austrieci să creadă — și aici se loveau la păreri cu ungurii — că ușor se va ridica un imperiu „valah” de la Mare până la Tisa. Ei vedeau adesea în Iancu, un nou Decebal al unei reînviate Dacii.
Înfrânt în credința sa către împărat și de aici neputința de a câștiga drepturile acelora care plătiseră cu sânge această credință, Iancu s-a reîntors acasă în munți. Nu mai avea ce căuta spre Viena și și-a căutat mângâierea între oamenii săi simpli, dar oameni. Se simțea sfârșit de zădărnicia vieții pe care trebuia să o ducă de aici înainte și frânt de durere la amintirea anilor de jertfă spre binele obștesc, bine atât de mult dorit și meritat, dar răpit.
Rănit în credința lui nestrămutată într-o soartă mai blândă, înșelat în simțămintele și gândurile sale curate, de erou, Iancu n’a mai voit să se înfățișeze împăratului nici când acesta a trecut prin munții Apuseni și l’a chemat. — Pentru aceasta el, apărătorul Tronului și al împărăției, a fost pălmuit, drept răsplată, în temnița din Alba Iulia, acolo unde fusese închis și chinuit Horia.
“Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui”
Nedreptatea făcută neamului său, umilința îndurată pe toate căile, au făcut să crească tot mai mult o negură în preajma sa. Încet, încet, sufletul i s-a măcinat ca o ruină, viața i s-a destrămat, încât din Iancu, Căpitanul Moților, după anul 1852, n-a mai rămas decât o umbră tristă și fără de odihnă, așa cum el însuși se mărturisea când cineva îi pronunța numele: “Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui.”
Cu sufletul pios, el umbla prin locurile unde luptase, unde se simțise puternic și frumos. Se povestește că ar fi fost văzut umblând descoperit pe Câmpia Libertății, în semn de închinare pentru ceea ce fusese pe aceste locuri. Bătrânul său tată dându’și seama cât e de zdruncinat sufletul lui Avram Iancu, l-a dus în munți acasă. Aici el, cântând din fluier durerea sa și a neamului, își purta neastâmpărul unei vieți sfâșiate. Douăzeci de ani și-a cântat durerea, și-a mărturisit golul sufletesc, munților, și brazilor.
Și cu cât figura lui devenea mai stranie, cuprinsă de valul întunericului, cu atât mai mult sporea dragostea poporului pentru el, cu atât creștea în jurul lui tot mai mult legenda. Țăranii nu mai vedeau în el un om din ai lor, ci o icoană a suferinței lor, o ființă a luminii și a dreptății, venită din altă lume și reîntoarsă în ea.
Pentru noi numele lui Avram Iancu este întruparea unei răsplate istorice. Pomenindu-l alături de Horia și Tudor, sporim comoara sufletului nostru cu o nouă învățătură pentru îndrumarea și creșterea energiei naționale.
Text extras din Cartea Căpitanilor, de Ernest Bernea.
