Povestea noastră...

Am auzit vorbindu-se despre el în fiecare sat, în fiecare cătun uitat de pe culmile Apusenilor. Și-aproape nu-i moț să nu fie convins că, măcar o dată, pasul Iancului va fi călcat și țărâna din ograda sa... Poate așa s-a și întâmplat, căci chipul lui Avrămuț al lor stă, încă, în casele moților, lângă icoanele cele sfinte.

Început la Vidra, cu un prunc legănat în luica aninată de grindă, DRUMUL pământean al IANCULUI s-a oprit la Țebea, la rădăcină de gorun și de neam. Cifrele seci spun că, între cele două hotare, sunt 45 de kilometri. Sufletul românesc ne spune, însă, că-i cale de-o viață, de-o ȚARĂ, și de-un dor, rămas încă neîmplinit. ”Unicul dor al vieții mele a fost să-mi văd națiunea fericită”, spunea Crăișorul.

În miez de septembrie, ROMÂNII Iancului se-adună la Țebea, din toate cele patru zări, să-i cinstească amintirea, să aprindă o lumânare și să-i așeze un buchet de flori pe mormânt.
În miez de septembrie, câțiva ROMÂNI - pui de moț, cei mai mulți dintre ei - și-au propus să străbată DRUMUL IANCULUI. Pe jos, prin cătune care-au fost cândva locuite de oameni faini, pe sub umbra pădurilor (câte vor mai fi fiind în picioare!), prin sate de oameni gospodari, pasul lor va reface, peste timp, un drum spre noi înșine, ca neam, cum o făceau, odinioară, cei din ceata Crăișorului.

DRUMUL IANCULUI. Vor fi fost mult mai multe drumurile Iancului, de-a lungul și de-a latul Apusenilor și Țării. Mulți ar trebui să fim și noi, în miez de septembrie, pe drumul acesta simbolic spre ROMÂNIA din noi, necesară urmă de lăsat pe pământul primit drept moștenire de la înaintași...