Reportaj după 71 de ani Pe Drumul Iancului

Scurt istoric

Între Vidra de Sus (Alba) și Baia de Criș (Hunedoara), pe traseul: Vidrișoara - Dealul Crișului - Bulzeștii de Sus și de Jos - Râșculița sunt 45 de kilometri.

Pe acest drum a circulat și Craiul Munților, Avram Iancu, după Revoluție, poposind pe la vechii prieteni și foștii camarazi de luptă, înecându-și jalea și amarul în uiaga de vinars și sunetul de fluier, pentru că un împărat de la Viena, mincinos și perfid, nu si-a ținut promisiunile făcute moților…

Despre Iancu, se vorbește și astăzi în fiecare sat din Apuseni și aproape că nu există moț, care să nu fie convins că pasul Crăișorului n-a călcat măcar odată, și în țărâna din ograda lui. De aceea, portretul lui stă și astăzi în casele lor, lângă icoanele cele sfinte.

Povestea Drumului Iancului

În urmă cu cinci ani, un grup de tineri entuziaști, iubitori de Glie și de Craiul Munților, în frunte cu Daniel Stanc din Bulzeștii de Sus și Casian Dâmb din Moroda, au pornit ,,per pedes apostolorum“, să străbată Drumul Iancului, odată, în fiecare an.
Anul acesta, cu ocazia bicentenarului nașterii Crăișorului, au ținut ca acest mars să aibă loc în fiecare lună.

Aflând despre acest lucru minunat, am ținut să particip și eu, împreună cu doi colegi (membri fondatori ai SAI - Filiala Timișoara, Silvius și Elena Lombrea, originari din Sălciua de Alba, naturalizați în Sălciua Nouă din Banat), la ediția din 25-26 mai ac. a Drumului Iancului.

Am parcurs traseul în sens invers, de la Țebea - Bulzeștii de Sus - Dealul Crișului - Vidra de Sus și de Jos, unde am fost cazați la o pensiune. Traseul mi-a prilejuit nostalgice amintiri, deoarece ultima deplasare pe Drumul Iancului am făcut-o în urmă cu… 71 de ani!

Drumul Iancului - un Drum cât o viață

Născut la Vidra de Sus, satul Valea Maciului, începând cu anul 1951, când aveam 10 anișori, am făcut prima călătorie pe Drumul Iancului (despre care nu știam prea multe lucruri atunci), cu moșul (bunicul) meu și calul Bubi. Moșul, fiind cojocar, confecționa cușme (căciuli) și pieptare, pe care le ducea în satele Tomnatec, Grohot, Bulzeștii de Sus și de Jos, unde le vindea contra unor produse (troc) ca: liptar de prune (dulceață), prune uscate, poame (mere taiate și uscate) și vinars (palincă), deobicei de cireșe.

Bani nu prea erau în acele timpuri… La ducere, eu mergeam călare pe cal, având și două ,,corfe” (coșuri mari din lemn), în care puneam marfa. Întotdeauna, atât la ducere, cât și la întoarcere, poposeam la Pârâul Verde, un izvor minunat cu apă rece, la cca. 4 kilometri distanță de Dealul Crișului, care curgea tumultuos, de la o înălțime de peste 3 metri, din gura unui perete zidit cu piatră, având, lateral, două bănci zidite tot din piatră, pavate cu beton, pe care se odihneau trecătorii.

Am omis să spun că, între anii 1942-1944, Drumul Iancului a fost refăcut și pavat cu piatră, de la Vidrișoara la Bulzeștii de Sus, pe baza unui proiect făcut de ingineri germani, ca drum strategic. La Pârâul Verde, din cele auzite de moșul de la tatăl lui, adăsta și Crăișorul Iancu, unde bea o gură de apă rece și alta de vinars, în periplul său spre Baia de Criș.

Plecăm dimineața, devreme și, după vinderea mărfii ne întorceam spre casă. De data aceasta, eu, pe picioare și moșul călare, legat cu un ștreang (frânghie de cânepă) de tarniță (șea), ca să nu cadă. Târguiala, de fiecare dată, se încheia cu multe "guri" de vinars și moșul se îmbăta.
La Pârâul Verde ne prindea noaptea, astfel că eu mergeam înainte cu lămpașul (felinarul) într-o mână și cu frâul (căpăstrul) calului, în cealaltă. Aici ne opream și eu și calul (care cunoștea bine drumul), pentru a bea apă.
Îl trezeam și pe moșu” și îi dădeam și lui o "fele" (cană din tablă cu care se măsurau cireșele) de apă. Ajungeam acasă, coborând pe Țărmure, pe la orele 24-01, noaptea.

Pornind încă o dată de la Țebea la Vidra

Acum, după 71 de ani, am străbătut din nou Drumul Iancului la propriu, nu doar cu imaginarii ochi ai minții… Am plecat din Timișoara în dimineața zilei de 25 mai ac. cu un autoturism "tot teren", condus cu măiestrie de colegul Lombrea. La orele 8,45 am ajuns la Phanteonul Moților din Țebea, unde am întâlnit o parte din membrii grupului, conduși de Casian Dâmb și am pornit spre Bulzeștii de Sus, unde grupul a fost completat cu alți membri, conduși de Daniel Stanc.

De aici am pornit spre Dealul Crișului, eu și cei doi colegi, cu mașina, restul grupului, compus din 15 membri, pe picioare. Dacă, până la Bulzeștii de Sus, șoseaua a fost asfaltată, de aici am mers pe drumul de piatră, nereparat din anii 1965-1970. Este greu de redat în cuvinte, trăirile, sentimentele ce la are un om, care revine pe drumul copilăriei sale, după 71 de ani!

Trecutul și prezentul din Țara Moților

Prima impresie a fost că drumul actual este mai îngust, pe acostamente fiind nu doar ierburi și buruieni, ci și lăstăriș și arbori tineri. Denivelările din partea carosabilă sunt mari, chiar de 30-40 cm, dar în fundație nu se vede decât piatră, semn că a fost bine construit, cu un anrocament solid. Mașina a circulat cu vitezele a I-a și a II-a.

Eu căutam disperat izvorul de la Pârâul Verde, dar nu l-am identificat. La un moment dat, am văzut un zid de sprijin, înnegrit și îmbrăcat în mușchi, fără să aud susurul izvorului… Am mers mai departe, dar colegii din grup mi-au spus, ulterior, că acolo a fost Pârâul Verde, care acum nu mai curge, iar zidurile laterale cu băncile pentru popas s-au dărâmat, așa cum s-a dărâmat ceva și în sufletul meu, când am aflat aceste lucruri triste…

Revenirea în plaiurile copilăriei

Am ajuns în Dealul Crișului după cca 3 ore, în care am străbătut 16 kilometri, unde am așteptat grupul, în fața unei troițe, pe care era montată o placă cu efigia Iancului. Cătunul Dealul Crișului avea cca 20-25 case locuite. Pe teren se cultivau cartofi și fânețe, astăzi, peste tot, a năpădit pădurea… Toate casele sunt părăsite, de ani buni. Am vrut să văd casa copilăriei mele din Valea Maciului, aflată la cca 300 m distanța aeriană. Aveam la mine un binoclu militar, dar nu am reușit să văd nimic prin desișul pădurii. M-a cuprins un sentiment straniu de singurătate, mă simțeam teleportat în altă lume și mi-au înmugurit bobițe de lacrimi pe la gene…

În jurul orelor 16 am ajuns la Complexul muzeal ,,Casa Iancului”, pe care l-am revizitat cu cei doi colegi și după alți 2 kilometri, am identificat pensiunea ,,Vidra Dacica” – locul unde aveam rezervată cazarea. După ceva timp a sosit și grupul, ne-am odihnit câteva ore ,apoi ne-am adunat în sala de mese a pensiunii unde, la un pahar de pălincă, le-am vorbit despre Avram Iancu, ca și conducător militar de excepție, spirit justițiar, aureolat de umanism, om politic remarcabil și caracter demn, incoruptibil.

Gânduri la reparcurgerea călătoriei vieții

A doua zi, am vizitat biserica în care a fost botezat Crăișorul, după care grupul s-a reîntors pe vechiul traseu, iar noi am pornit spre Câmpeni-Brad-Timișoara.
Aceasta a fost călătoria vieții mele, făcută după 71 de ani, în care am rememorat amintiri dragi, completate cu decepții și regrete, provocate de lipsa oamenilor în spațiul plin de viață din anii copilăriei…