DRUMUL IANCULUI, la Hălmagiu!

Ce am căutat noi la Hălmagiu?

Ce am căutat noi la Hălmagiu? Lanțurile rupte ale robiei. Îi iubea mult Iancu pe moții crișeni, că și ei pe dânsul tare îl iubeau. Țara Zărandului e munte, apă și câmpie. Așa creșteau pruncii aici, cu tâmpla-n munți, cu picioarele în apă, cu brațele-n ogoare.

"Unde ești Ardealule? Unde te-ascunzi? Crăișorul e în Munți! Munții încă mai sunt! Și Crișul e tot aici, ogoarele la fel... Nu mai sunt oam... Ba da, mai sunt oameni, mai sunt! Să nu mai spuneți niciodată că nu mai sunt, că o să ajungeți să credeți asta, iar atunci e finalul poveștii. Ne-am strâns, din nou, pe DRUMUL IANCULUI, vreo 23 de suflete, de prin țară adunați.

Avram Iancu la Hălmagiu!

În 1849, la un an după revoluție, Avram Iancu era arestat la Hălmagiu de către soldații Imperiului Habsburgic și eliberat la scurt timp datorită intervenției energice a românilor martori ai întâmplării.
"M-au prins soldații în Hălmagiu, dar am fost îndată eliberat. Fui dus la comandantul de acolo, care însă nu știa nimic de arestare și care mă ruga să aduc aceasta la cunoștința poporului. Am făcut-o. Atunci am fost rugat să aclamez pe Majestatea Sa Împăratul. Eu am strigat tare: "Să trăiască Împăratul Francisc Iosif." Dar poporul a rămas mut. Nimeni n-a repetat strigătul meu"  relata atunci Avram Iancu, arătând totodată și nemulțumirea românilor.

Drumul Iancului la Hălmagiu

Până astăzi poporul e tot mut, că n-au la cine să mai strige. De la Hălmăgel în sus, până la Luncșoara și de acolo într-un sat ce nici pe hartă nu mai apare, ne-am bucurat de munți, de ape și de puținele ogoare. Dar satele sunt tot mai tăcute, iar tăcerea este tulburătoare. Însă noi suntem DRUMUL IANCULUI, și din când în când ca o ultimă strigare, cu zăduf, câte un moșneag, câte o băbuță, mai trimite la Iancu câte o scrisoare:
"No Gata" - s-a isprăvit cu noi, nici apă nu avem, iar pâinea ne-o mai aduce cineva când urcă sus, anul iesta e tare greu, nu mai avem nimic, poamele din pomi toate au înghețat.
"No Hai"- și-om pleca curând de-aici, credința e tot ce ne-a rămas.

Drumurile Iancului pentru națiune

În vara anului 1850, Avram Iancu a călătorit din nou la Viena, iar de această dată i se oferă o decorație, din partea împăratului, „Crucea de aur pentru merite, cu coroană”. Avram Iancu a refuzat însă primirea distincției, cerând ca mai întâi împăratul să își onoreze promisiunile față de românii din Transilvania.
„Eu distincţia ce mi s-a acordat, pentru care în ceea ce priveşte persoana mea îi mulţumesc Maiestăţii Sale cu toată supunerea, nu o pot primi atâta timp cât acele făgăduieli nu vor fi împlinite şi dorinţele juste ale naţiunei române nu vor fi satisfăcute, fiindcă în caz contrar, făcând abstracţie de faptul că eu aş fi considerat ca un bărbat de rea-credinţă de către popor, pe care aş fi ţinut numai să-l înşel cu promisiuni goale, dar mi s-ar face imposibilă calea ca să mai realizez ceva în viitor pentru monarhul meu şi pentru naţiunea mea”

Avram Iancu suntem toți!

Către împărații ăstei lumi, către dregători, către președinți, către primari, pe Iancu îl vrem. Ne vrem Crăișorul înapoi. 23 de suflete am fost, să spunem tuturor: Avram Iancu suntem toți!
Drumul Iancului nu-i doar poveste Urme mai sunt ale Neamului meu
Codrul e verde, oastea mai crește No Hai, No gata, No gata, No Hai!